﻿Paşaportul subestimat
Istorioara aceasta o să vă pară, desigur, simplă, dar şi plină de cîteva semne de explicaţie. Prin vara anului ’68 am fost angajat de Biroul de excursii pentru tineret <<Sputnik>> (din Moldova) în calitate de translator. Colaborasem şi mai înainte cu <<Sputnik>>-ul, prezentînd numai-decît caracteristica, odată cu permisiunea decanatului Universităţii <<Lomonosov>>. Într-un fel mă simţeam încîntat de posibilitatea de a vedea un pic umea, călătoriile fiind din cele mai variate.
Mi se pare că în august am însoţit un grup de tineri student din România. Plecasem la o tabără de odihnă, la Piţunda. Două săptămîni ne-am simţit formidabil, mă rog, ca pe malul mării. La despărţire, petrecîndu-i pînă la Ungheni, băieţii mi-au lăsat adresele lor, toate cu caractere latine, cum era şi normal, odată cu promisiunea că vom coresponda uneori. Ne-am strîns mîinile şi am bătut în lemn.
Trcînd apoi prin Chişinău, m-am oprit pentru o noapte la hotelul <<Inturist>>. O carte de cecuri pe care o aveam la <<Sputnik>> îmi permitea, legitim, să achit costul cazării şi chiar să mănînc la orice cantina sau restaurant, banii cheltuiţi urmînd sa-i decontez la contabilitatea Biroului. Am ieşit în oraş. Bucuros să-mi întîlnesc prietenii. Pe fosta stradă Lenin îl întîlnesc pe un pămîntean, exact din raionul Edineţ, care se grăbea, după cum mi-a spus, la unitatea militară unde fusese repartizat după universitatea chişinăneană. Pămînteanul X s-a arătat bucuros şi mi-a promis să ne întîlnim la hotel, cu speranţa că va obţine un permis pentru seara ceea. Am mai făcut ce-am făcut şi m-am retras la hotel. Pînă la orele nouă mai aveam timp. Nu-mi făceam nici o problemă, deoarece îi dădusem şi numărul camerei. După călătoriile translatorice am adormit iute cu o carte pe piept. Nefericita era scrisă tot cu caractere latine, lăsată de cineva dintre studenţii bucureşteni. Lăsasem uşa deschisă, dar deşi m-am trezit puţin peste ora vizitei lui X, acesta întîrzia. Am ieşit în hol, m-am urcat iarăşi în camera. Pe la zece aud o bătaie în uşă. Bucuros i-am strigat să intre. Spre surprinderea mea în camera au apărut doi barbate ce s-au legitimat. Am înţeles că sunt lucrătorii miliţiei, deşi purtau haine civile. Prima întrebare la care eram obligat să răspund a fost următoarea, - ce literatură subversivă am? Am strîns din umeri, mai înspăimîntat decît în <<Procesul>> lui Kafka. Au înhăţat cartea de pe pat, mi-au deschis valiza. Găsindu-mi, printre celelalte lucruri nevinovate, blocnoţelul cu adrese, unul dintre <<oaspeţi>> m-a întrebat cu ce litere m-a învăţat maică-mea să scriu. Am răspuns că sînt adresele băieţilor din România. Percheziţia nu a durat mult, după care oamenii ordinii m-au invitat ca a doua zi să trec pe la Comitetul Central al comsomolului din republică, pe la orele unsprezece. După plecarea lor, este foarte clar că nu am mai dormit.
Dimineaţa mă duc. Instructorii comsomolului erau prezenţi. Oamenii ordinii încă nu veniseră. Unul dintre instructori vorbea la telefon, probabil cu soţia, moldoveneşte, ceea ce mă calmă un pic. Mă întrebă, apoi, pe cine caut. În rusă. Îi răspund moldoveneşte, dar parcă refuzînd să asculte, continuă în aceeaşi limbă: Podojdi coridore.
Aştept. Fix la ora unsprezece vine omul ordinii şi mă invită să intru. Mă pune să-mi desfac buzunarele. Paşaportul, carnetul de student, cartea de cecri, cam atît. Mă <<roagă>> să scriu o mica biografie şi răspunsul la întrebarea de unde ştiu de existenţa Biroului <<Sputnik>>, de parcă acesta era o organizaţie clandestină.  Sună la Moscova (avea telefonul pe cartea de cecuri), interesîndu-se de existenţa mea în funcţie de translator. După asta, terminînd chipurile toată afacerea, îmi propune să plecăm. Ies. Coborîm scările. În stradă vorbeşte calm şi chiar simpatic cu mine, întorcîndu-mi toate documentele, cu excepţia paşaportului. Mă face atent că după plecarea la ţară e de dorit să trec pe la secţia de miliţie N... (am uitat numărul). Bine, îi răspund, gîndindu-mă să mă văd cît mai degrabă scăpat de dambla. Şi totuşi nedumerirea mă împinge să-l întreb:
-	De ce v-aţi gîndit că o să găsiţi literatură subversivă anume la mine (1968 era legat de invazia armatei sovietice în Cehoslovacia).
-	Să-i mulţumeşti prietenului X, dar nu asta contează...
 	P. S. Pînă în 1972 nu am avut paşaport. Stipendia şi mandatele poştale le primeam conform carnetului de student sau al celui militar. Dar iată că în ‘72 , cînd trebuia să-mi fac viză de reşedinţă în Moscova, m-am adresat la oficiul de acte civile din Edineţ. După două săptămîni taică-miu mi-a trimis vechiul paşaport şi rugămintea ofiţerului stării civile să fiu mai atent cu documentele oficiale care mă legitimează aiurea, în afară de puşcărie, probabil.

Eugen CIOCLEA

...........


E dureros acest adevăr

   Am suferit zeci de ani înțelegînd că nu pot măcar să văd glia românească de peste Prut și am primit scrîșnind de mii de ori palme chiar aici și chiar ca la compatrioți, citind sau auzind despre Moldova Sovietică pe care eu o știam românească și pe care nu pot s-o știu decît românească. Prin asta să se înțeleagă doar adevărul, adică o parte a pămîntului românesc, a românilor de peste Prut, iar a noastră numai în sensul în care România toată este și a basarabenilor. Fac aceste precizări inutile pentru unii, poate chiar ridicole, dar am înțeles că pot fi necesare pentru alții, pentru acei basarabeni care cred că românii dintre Prut și Tisa vor Basarabia ca niște cuceritori.
   Revoluția din Decembrie a adus Basarabia mai aproape (după cum sînt convins că Basarabia a adus Revoluția mai curînd). După Revoluție am avut șansa mereu rîvnită – de a păși în sfîrșit DINCOLO! Trec peste emoțiile care le-am trăit, peste groaza ce-mi macina sufletul la vamă, ore în șir gîndindu-mă că-mi vor găsi vreun nod în papură să nu mă lase să trec.
   ...De unde pînă atunci nu cunoșteam nici un basarabean – și cît rîvneam asta! – acum am mulți cunoscuți, chiar prieteni la Chișinău, la Nisporeni, la Seliște, la Orhei, la Bălți, dincolo – la Cernăuți. Și asta nu numai pentru că – citez cuvintele aici, la Tîrgu-Jiu, ci mai ales pentru că – citez cuvintele unui ilustru profesor pensionar din Cernăuți pe care-mi place să-l numesc prieten – cine se iubește se adună!
   Citesc de trei ani <<L.A.>> cu regularitate și mai ales cu sfințenie. Admir această publicație și o găsesc interesantă <<cu asupra de măsură>> cum ar zice Eminescu. De multe ori am vrut să vă scriu, dar am considerat că-i de prisos să laud ceea ce-i evident pentru oricine. Și apoi lauda-i o recunoaștere de cele mai multe ori inutilă. De data asta am considerat absolut necesar să vă scriu. 
   Articolul dlui Haralambie Moraru din <<L.A>> (nr. 15, 1990) intitulat <<Basarabia>> m-a durut aproape fizic. Cîtă dreptate are! Da, nu s-a găsit nimeni de pe tot pământul românesc, nici în 1812, nici în 1940, nici azi – măcar azi de s-ar găsi – care să fie alături de Basarabia. E dureros, dureros de dureros acest adevăr. Să fii singur în fața unei atît de îngrozitoare nenorociri, să știi că ai putea să nu fii singur, și totuși să fii singur! Înfiorător de dureros! Da, dle Moraru, dvs., cei din stînga Prutului sînteți basarabeni, sînteți ROMÂNI-BASARABENI, nu numai români, noi cei din dreapta rîului sîntem români, numai români, sau poate nici atît. Acest adaos este mai mult decît o simplă precizare geografică, e un BLAZON. Ce păcat că n-avem și noi blazon! Ce păcat! Căci românii din România de azi au uitat de toți românii prigoniți de soarta crudă dincolo de Prut , dincolo de Dunăre, dincolo de Tisa. Nu românii de la coarnele plugului, ori cei de la strung ori cei de la catedră, căci ei nu pot să vă ajute decît cu sufletul, ci aceea din Senat, din Parlament, din fotoliile prezidențiale. 
   Deoarece trăiesc sub același soare cu ei, mi-e rușine, domnule Moraru, dar mie-a rușine doar pentru atît, căci faptele lor sînt rezultatul gîndirii și simțirii lor. Între cele peste 20 de milioane de români din țară circulă diferite păreri privind Basarabia. Una dintre ele – nu putem face mai mult, sîntem mici, Ivan e mare, Ivan e groaznic! Așa să fie? Oricum, dle Haralambie Moraru, aveți dreptate! Sînteți singuri, dvs. Basarabenii, deși sînteți români-basarabeni, sînteți singuri pentru că noi sîntem români, atît și poate nici atît!
   Înrăznesc prea mult venind cu un sfat, dar pentru că vă iubesc îmi asum acest risc. Nu așteptați, oameni buni, nimic de la nimeni, căci Moscova vă e dușmană, iar Bucureștiul vă este indiferent. Sau neputincios, sau laș, totuna. Cînd spun București mă refer la conducerea actuală a României care nu-i veșnică și deci va veni o vreme când bucureștiul nu va fi nici indiferent, nici laș, dar atunci cînd Prutul va <<seca dintr-o sorbire>> ca Milcovul altă dată, cînd veți fi români nu numai din jure, ci de facto, să nu uitați atunci că sînteți români basarabeni, nu numai români, iar cei din București sînt doar români – atât și poate nici atît.
   În finalul articolului sus-amintit citeam: <<Să sperăm totuși că vrerea poporului va fi auzită de Dumnezeu și că în ceasul greau nu ne va uita>>. Domnilor, nu sînt ateu, și numai Dumnezeu știe cît am crezut și cred în El, dacă vă amintesc cuvintele lui <<Decebal către popor>> din poezia lui Coșbuc, poet ardelean îndrăgit de Basarabia, căci Basarabia de azi are soarta Ardealului de altă dată:
<<Dar vă gîndiți, eroi,
Că zeii sînt departe, sus,
Dușmanii lîngă noi>>.
   Domnilor români-basarabeni, am înțeles exact că sînteți lucizi, realiști, inteligenți, curajoși, înțelepți – fiți mereu așa, și mai ales uniți, ca să fiți tari. Nu așteptați nimic de la Moscova, nici de la București, nici de la ONU, și nici de la Dumnezeu, căci EL este cu cei buni, dar și cu cei care știu precis ce vor. Sînteți mulți, sînteți căliți în nevoi, fiți uniți, hotărîți. Este suficient atît, dacă este atît!

   Îmi pare rău că nu pot să vă ajut cu o vorbă bună. Iar dacă aceasta nu-și are rostul, vă rog să fiți îngăduitori și să mă iertați.

Prof. Gh. SURUPĂCEANU


Imperiul contraatacă
Misiunea eliberatoare

     Împărăția Romanovilor (dinastie a țarilor întemeiată prin urcarea pe tron a lui Mihail la 1612) s-a vădit în cursul secolului al XVII-lea nu numai un adversar primejdios al vecinilor vestici (Polonia, Suedia), ci și un cuceritor nesățios. În fața revindecării polone de suzeranitate, Ucraina se unește cu Rusia (1654), conservîndu-și propria organizare politică și statutul autonom. Polonia este obligată să renunțe la teritoriile din stînga Niprului (1667). Rusia întărindu-se în noua cucerire și în urma unui război cu Turcia (1672-1681).
     Petru cel Mare a continuat direcțiile de expansiune anterioare. El a asigurat stăpânirea Rusiei în bazinul Mării Baltice (capitala este mutată de la Moscova la nou-contruitul Petersburg ca semn al acestei <<pătrunderi>>  în Europa după aproape două secole de încercări), iar în Asia înaintează spre Persia (actualul Iran). După un război cu sorți schimbători purtat împotriva Suediei, Petru cel Mare a reușit să înfrîngă forțele vestitului Carola al XXII-lea la Poltava (iunie 1709), ceea ce avea să-i asigure supremația în Baltică. Se poate chiar vorbi, începând de acum, de o veritabilă hegemonie rusă în nordul Europei împotriva căreia luptase din răsputeri, pînă la epuizare, Suedia. 
    Ochii lui Petru cel Mare s-au îndepărtat spre Sud. Nu doar pentru că acolo își găsise sprijin dușmanul său,  Carol al XII-lea din oștirile căruia au luptat și regimente românești), dar pentru că tradiția expansionistă îi comanda.  <<A treia Romă>> trebuia să fie – nu-i așa? - și eliberatoarea celei de a doua (Bizanțul), cucerită de turcii pagîni. Războiul a fost declarat de Turcia în 1710 și a dobândit pentru țarul Petru cel Mare caracterul unui efort armat pentru eliberarea <<fraților creștini>> subjugați de păgîni.
   Această bază ideologică a războiului împotriva Turciei, <<misiunea eliberatoare>>  asumată de Moscova au fost  cu claritate evidențiate în apelul țarului dat odată cu declanșarea operațiilor militare adresate către  <<grecii, valahii, bulgarii și sîrbii care gem sub jugul barbarilor>>. Creștinii ortodocși din Peninsula Balcanică erau chemați să se alăture oștilor rusești. Ideaologia călugărului Filotet din Pskov era pusă în funcțiune <<regatele creștine trebuiau aduse sub stăpânirea țarului>>.  Și încă un amănunt . Declarația țarului către coreligionarii din Balcani care urmau să fie zdrobiți a fost făcută în cursul unui serviciu religios solemn în catedrala din Moscova, cînd trupelor  le-au fost înmânate noi drapele și o cruce cu inscripția:  <<În acest semn vei învinge>>.
    Războiul ruso-turc din 1710-1711 are directă legătură cu istoria noastră națională, românii fiind primii creștini ortodocși avînd a fi întîlniți de Rusia în drumul ei belic spre Constantinopol. Acum 1 aprilie 1711) încheie domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, tratatul de la Luțk cu Petru cel Mare, care prevedea alianța părților în lupta împotriva Imperiului Otoman. Prin acest tratat bilateral, Rusia garanta Moldovei independența și hotarele . Iată textul care recunoaște străechile hotare ale pămîntului românesc al Moldovei. <<Pămînturile Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, sînt cele cuprinse între rîul Nistru, Camenița, Bender (Tighina-n.n) cu tot ținutul Bugeacu lui, Dunărea, granițele Țării Muntenești și ale Transilvaniei și marginile Poloniei după delimitarea făcută de acele țări>>.
    Înfrîngerea de către turci a aliaților moldo-ruși (1711) la Stălinești avea să stăvilească avansul spre Sud și Rusiei  pentru cîțiva ani. Petru cel Mare a trebuit să retrocideze Turciei cetatea Azov și să renunțe la orice amestec în treburile interne ale Poloniei (țarul se arăta deja interesat într-un proiect de împărțire a acesteia). 
   În 1716, cînd steaua țarului era la apogeu, trupele ruse se găseau în Danemarca, în Germania (Mecklemburg), Finlanda, Lituania, Estonia, Karelia. În Asia, în urma unui război victorios împotriva Persiei  (1722-1728) cucerește Baku și întreaga coastă vestică a Mării Caspice. 
   Spre Sud, spre <<regatele ortodoxe>>  către care îndemna ideologia  <<celei de a treia Rome>> a le aduce în supușenie, avea să fie deirecția majoră a urmașilor lui Petru cel Mare. 

Andrei HORAȚIU


101 adevăruri mai puțin cunoscute despre I. V. Stalin

Acte teroriste în Caucaz
Activitatea secretă a lui Djugașvili E-Koba în grupa tehnică avea ca obiect, printre altele, coordonarea raidurilor pe care le făceau comandourile împotriva băncilor, curierilor,  înalților demnitari țariști și chiar asupra arsenalelor.
Koba nu era direct implicat în exercitarea acestor acțiuni, dar el le aproba, dădea „indicații”, prefăcea planuri de atac în cazul celor mai importante și supraveghea, de departe executarea lor.
 Între 1905-1908, în Caucaz au fost peste 1150 acte teroriste, din care actul de la Tiflis, efectuat la 23 iunie 1907 s-a soldat cu capturarea sumei de 25.000 ruble. Această sumă a fost trimisă imediat în străinătate în conturile bolșevicilor.
    O nouă arestare și nu un nou exil
În luna iulie 1905 la numai 9 luni după ce fusese ales în comitet din Baku. Djugașvili, împreună cu amicul și secundul său Ordjonikidze a fost arestat de Ohrană și întemnițat la închisoarea din Bailov. În acest penitenciar deținuții se suspectau reciproc de trădare și, de multe ori, unii chiar nevinovați, plăteau cu propria lor viață teribilul tribut al suspiciunii. Djugașvili însuși, după cum îi era firea, vedea în fiecare deținut un posibil trădător sau agent provocător.
 La Bailov, Djugașvili n-a fost ținut decît pînă în noimerie cînd a primit un ordin de deportare pe doi ani pentru Slovicegorsk, o localitate din ținutul Vologda, situată în Rusia Europeană.
    Pe drumul către locul de deportare Koba s-a îmbolnăvit de tif. Dacă n-ar fi intervenit acest eveniment neprevăzut, probabil că ar fi evadat mai devreme, el a trebuit să amîne evadarea pînă în februarie 1909, cînd s-a întors în Caucaz luînd, bineînțeles un nume nou: Zakan Gregorian Melikiants.
Deci, încă un exil care fusese stabili de autorități la 2 ani, a durat numai 4 luni.
    Koba n-a fost ales!
 În 1912, la Praga, în „ Casa Poporului” din inițiativa lui Lenin, are loc Conferința Bolșevicilor, care consacră constituirea aceste fracțiuni ca partid independent.
 Nu se știe din ce considerente, Lenin l-a trecut pe listă de candidați pentru noul comitet central pe Koba.  Printre cei aleși au figurat desigur, Lenin, Zinoviev, Ordjonikidze, Molinovski (un polonez rusificat care era agentul provocator al Ohranei), dar... Djugașvili n-a fost ales!
 Lenin, însă n-a lăsat lucrurile așa. Uzînd de o prevedere statutară, care dădea dreptul comitetului central să coopteze noi membri, l-a cooptat și pe Koba – Djugașvili. Așa a ajuns el în comitetul central al partidului bolșevicilor.
  Cine ești dumneata tovarășe Ciznicov?
Foarte suspicios, Koba trăiește în locuințe conspirative, atît în Caucaz cît și în apropiere de Petersburg. O astfel de măsură i s-a părut justificată, deoarece Ohrana, după asasinarea primului ministru Stolîpin, intesificase la maximum măsurile de supraveghere a elementelor suspecte.
 Cu toate precauțiile pe care și le lua, Djugașvili este din nou arestat și întemnițat la penitenciarul din Petersburg. El își luase numele de Ciznikov.
 Ca de obicei, după cîteva luni de detenție „tovarășul Ciznikov” a primit și ordinul de deportare, de data aceasta în Siberia de Vest, la Narim. Și tot ca de obicei, după numai două luni, Koba a evadat a reapărut la Petersburb.


